O şansă…

        Mărturisesc că, după vreo 20 de ani şi mai bine de scris rânduri de tot felul (printre care, iată, şi acestea), nu ştiu să mă fi bucurat de prea multe ori (excepţie – dar aceasta nu e o excepţie, e o altă situaţie – fiind cazurile când m-am aflat între confraţi, alături de unii dascăli sau de alte persoane care nu-şi ascund şi îşi mărturisesc pasiunea pentru şi susţinerea Literelor) de eticheta de poet. De altfel, m-am şi obişnuit să nu fac paradă cu ea, ba chiar să o tăinuiesc binişor când simt că ea m-ar putea face în ochii şi în mintea unora un dezorientat, un inadaptat, un…, în fine, un tip în care nu merită să ai prea multă încredere.
       De aceea nu ascund că, joi seara, într-un (aşa cum se pare că este moda să se numească; potrivit dicţionarelor, ar fi acelaşi tip de local care se numea cândva “tavernă”) pub, Music Pub, m-am bucurat. M-am bucurat încumetându-mă (adică asumându-mi oarece riscuri), să citesc poezie (alături de Florin Dan Prodan şi Vlad Sibechi) în faţa unui public despre care nu ştiam în ce măsură este avizat, pe care, în fond, nu-l cunoşteam. Surpriza, mai mult decât plăcută, a fost aceea că sala a fost aproape plină de meseni (tineri în mare majoritate) care, în momentele când s-a oprit muzica (pe viitor, avem promisiunea că poezia va fi însoţită de muzică folk) şi au prins a curge versurile au început a asculta cu interes nedisimulat (un singur cuplu a constituit o notă aparte – deşi nediscordantă; se sărutau!) şi, după “programul” fiecărui autor, au aplaudat chiar. Şi mi-am spus că, iată, în lumea aceasta destul de grăbită şi de buimacă, poezia se bucură de oameni care îi dau (şi desigur îi vor da şi mai departe) o şansă. Iar apoi, timp de vreo două ceasuri cel puţin, s-a dialogat (într-un grup mare cât toată sala, apoi în grupuri mai mici, pe… secţiuni), s-au făcut şi planuri… S-a vorbit deschis, onest. De pildă, un tânăr (salariat într-un domeniu mai mult tehnic, dar, aveam să aflu, şi el dedat scrisului) a declarat fără sfială că nu-l place pe Eminescu. Iar apoi aveam să înţeleg că ajunsese la această opinie, poate, întrucât cunoscuse un Eminescu vârât pe gât, pe nemestecate…; însă este tot timpul, iar respectivul are toată disponibilitatea să-l descopere şi să-l cunoască de unul singur. Şi-am mai cunoscut cu această ocazie, mai îndeaproape, un tânăr (dar nu tocmai tânăr de-acum) despre care vom mai scrie în Crai. Nu ştiam de el fiindcă e prea discret; are deja un volum de versuri, dar, când dă să vorbească despre acesta, caută să se apere, la rându-i, cumva: “Ştiţi, sunt inginer…” (L.D. CLEMENT, 14 noiembrie 2008)